Afirmația că pentru om mântuirea este cu neputință contrazice, la prima vedere, toate celelalte învățături ale lui Isus (Iisus).

25 Ucenicii, când au auzit lucrul acesta, au rămas uimiţi de tot şi au zis: „Cine poate, atunci, să fie mântuit?”

26 Isus S-a uitat ţintă la ei şi le-a zis: „La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă.” (Matei 19; 25-26)

El a spus de multe ori că o credință personală în Dumnezeu este mântuitoare. ”Credința ta te-a mântuit” este probabil una dintre cele mai uzuale formule intrate în mentalul colectiv. (Luca 7; 50) Mântuit este o formulă biblică care are două înțelesuri, adică vindecat de boli și de asemenea salvat pentru veșnicie. Isus (Iisus) a folosit cuvântul mântuit în ambele sensuri. Vindecarea desigur că nu putea să fie considerată imposibilă pentru om, cel puțin pe cale naturală sau medicală și cu atât mai puțin pe cale divină, cum s-a văzut în urma minunilor săvârșite de Isus (Iisus), deci El s-a referit la salvarea spirituală. Dacă cineva are credință în Dumnezeu și mărturisește această credință, de ce totuși, pentru aceea persoană, ar fi mântuirea cu neputință? Dacă mântuirea nu este o reală posibilitate pentru oameni, de ce mai speră ei în ea? Oare indiferent de ce gândim, ce facem, ce simțim sau ce intenții avem, mântuirea este totuși o imposibilitate pentru om? La prima vedere, nu are nici un sens.

Chiar dacă ai credință în Dumnezeu este totuși imposibil să fi mântuit? Întrebarea corectă însă este: ”Poți să ai o credință reală în Dumnezeu dacă El nu îți oferă, în mod personal, această credință ca pe un dar?” N.T. ne arată despre credința autentică în Dumnezeu că ea este un dar. (1 Corinteni 12; 9) Pe de altă parte,există cel puțin două feluri de credință și se pare că nu orice credință în Dumnezeu este o credință îndreptată cu adevărat către Cel care ne mântuiește, adică către El personal și nu către o imagine falsă a Lui. O idee vagă despre Dumnezeu nu echivalează cu o credință fundamentată pe o experiență personală cu El.  Putem să credem într-un Dumnezeu fals. Oare nu o fac anumite religii? Oare anumite confesiuni creștine nu fac același lucru, cred într-o imagine falsă a lui Dumnezeu? Există oare vre-o confesiune creștină care poate oferi cu siguranță credința în adevăratul Dumnezeu? Toate confesiunile creștine nu fac decât să amestece adevărul spiritual despre Dumnezeu cu învățături omenești, cuprinse în doctrinele și dogmele lor, devenite obligatorii.

Singurul loc unde se poate vedea clar și curat imaginea Lui este înăuntrul nostru, în interiorul conștiințelor noastre în ”încăperea sufletului,” în oglindirea conștientă a minții a ceea ce se întâmplă în spațiul nostru sufletesc, în universul spiritual al fiecărui credincios în parte. Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul nostru, în gândurile și trăirile noastre și nicidecum în instituțiile bisericești. Dumnezeu nu este doar expresia concentrată a unor doctrine sau dogme pur teoretice, ci este o mișcare interioară, dinamizantă și convingătoare, care configurează și definește conținutul personalităților noastre. Dumnezeu creează o reacție în noi, o schimbare, o transformare, o regenerare spirituală, care în nici un caz nu se reduce doar la asimilarea teoretică a unor doctrine și dogme creștine. Fiecare din noi îl vedem pe Dumnezeu în noi, cu atât mai curat cu cât ne aflăm mai aproape de El, aici nu este vorba despre fidelitatea față de interpretările, mai mult sau mai puțin adecvate, pe care le dau învățăturilor Lui Isus (Iisus) diversele confesiuni creștine. În același timp, Dumnezeu Tatăl, propovăduit de Isus (Iisus) a devenit aproape invizibil și imperceptibil în instituțiile bisericești, sufocat de greutatea și rigiditatea nenumăratelor festivități sau sărbători religioase și a programelor făcute după rețetă, care îmbracă o formă ireproșabilă, dar care în esența lor sunt bântuite de pustietatea pe care o produce lipsa unei întâlniri reale dintre Dumnezeu și om.

Grecii antici credeau cu sinceritate și devoțiune în zeii lor. Era aceasta o credință îndreptată către adevăratul Dumnezeu? Religiile pre-creștine erau și ele pline de forme religioase și de o devoțiune și adorare nedisimulate către zei. Această adorație idolatră, pe care o cereau și împărații romani, pentru ei, s-a transferat ulterior către Dumnezeu dar ea nu este de loc o expresie coerentă a învățăturilor lui Isus (Iisus). Există o aspirație personală către nemurire, pe care o etichetăm credință în Dumnezeu și de care ne legăm speranțele atunci când avem nevoie de ajutor din afara cercului nostru uman. Încercăm să cucerim ”cerul” prin adorarea noastră, prin plata unui tribut de modestie și supunere necondiționată formală, dar de cele mai multe ori direcția este greșită. Ce mulțumire poate să extragă Dumnezeu din laudele unor ființe care nici măcar nu îl cunosc cu adevărat și aproape că nu îl înțeleg? Ce mare lucru este atunci când o furnică laudă dimensiunile unui elefant, care este gată să o strivească? Acesta este o religie a disperării și nu o treaptă superioară către înălțarea spirituală a omului. Adevărata dragoste este aceea care te ridică, care te înalță către Dumnezeu și care dorește să te transforme după modelul Lui și nicidecum aceea care te strivește sub apăsarea greu de suportat a unei ”perfecțiuni” divine despre care nu avem habar ce înseamnă, deoarece este doar o descriere a unor calități omenești ridicate la rangul de absolut. Bisericile instituționale sunt ca un ispravnic, care câteodată face exces de zel în dorința de a fi pe placul stăpânului și care face auzit șuieratul bicelor mai mult decât murmurul ca de izvor sau adierea blândă a glasului lui Dumnezeu.  

Orice om are gândul nemuririi în interiorul său, căci este înscris în codul său genetic. Omul este construit cu scopul de a ajunge nemuritor și aceasta este bătălia fundamentală și efortul spre care se îndreaptă umanitatea, țelul ascuns al existenței ei. Orice face omul, prin credință sau cunoaștere, o face îndreptat întotdeauna către obiectivul de a ajunge la Dumnezeu. Creația ne duce inevitabil către Creator și distrugerea ne îndepărtează iremediabil de El. Credința este generalizată și este specifică oricărei religii dar nu duce totdeauna la mântuire, nici măcar atunci când este vorba despre credința creștină. Există de asemenea și o altă formă de credință, întrupată în conștiințele noastre, care îmbracă conturul unor certitudini și care are ca și temelie experiența noastră personală cu Dumnezeu, dobândită prin revelație personală. Cele două sunt foarte diferite și nu duc în același loc. Numai credința personală care provine ca și un dar, direct de la sursa originală a credinței, este o credință mântuitoare, adică conduce în final la mântuire. Acest tip de credință inițiază relația și experiența personală dintre Dumnezeu și om.

Nu toate fenomenele etichetate cu numele de credință creștină sunt originale, unele sunt falsuri. Depinde de unde am primit și cum a ajuns la noi o astfel de credință. Dacă, de exemplu, ne-am lăsat convinși, în momentele noastre de grea cumpănă, de propovăduitorii, care nu lipsesc din toate mediile, că Dumnezeu există și că trebuie să facem tot ce spun ei, ca să fim mântuiți, trebuie să fim atenți la forma religioasă pe care o îmbracă o astfel de credință. De unde vine credința noastră personală că Dumnezeu există, de la El sau de la oameni? Ne unește credința noastră cu Dumnezeu sau ne separă de El? Contează, nu este un aspect lipsit de importanță. Uneori forma poate să denatureze fondul și esența credinței noastre și putem să ajungem să credem în ceea ce ni se spune că este Dumnezeu, dar nu este. Vechii Greci sau Egiptenii se convingeau unii pe alții că există forțe divine, dar credința lor individuală nu venea direct de la adevăratul Dumnezeu, ci din tradițiile colective ale acelor popoare. Oare la noi nu este la fel? Așa am fost învățați să credem. Nu este o credință originală, deoarece o credință autentică nu vine din propovăduirea oamenilor, chiar dacă poate să fie provocată de aceasta, ci vine prin propovăduirea lor. Credința nu vine din auzire, ci ea vine prin auzire.

17 Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.

18 Dar eu întreb: „N-au auzit ei?” Ba da; căci „glasul lor a răsunat prin tot pământul, şi cuvintele lor au ajuns până la marginile lumii.”

19 Dar întreb iarăşi: „N-a ştiut Israel lucrul acesta?” Ba da; căci Moise, cel dintâi, zice: „Vă voi întărâta la pizmă prin ceea ce nu este neam, vă voi aţâţa mânia printr-un neam fără pricepere.”

20 Şi Isaia merge cu îndrăzneala până acolo că zice: „Am fost găsit de cei ce nu Mă căutau; M-am făcut cunoscut celor ce nu întrebau de Mine.” (Romani 10; 17-20)

Cu toate acestea, în textul prezentat, apostolul Pavel ne spune de fapt că o credință autentică nu vine doar prin auzire, cu toate că mai întâi ne spunea că această credință vine în urma auzirii. Auzirea principiilor credinței nu a fost de ajuns pentru Evrei și nu este de ajuns nici pentru Creștini. Există nenumărate exemple. Auzirea poată să declanșeze doar interogația în direcția lui Dumnezeu, dar credința autentică în El vine de la El, chiar și pentru aceia care nu îl caută și cu atât mai mult pentru aceia care o fac. Credința adevărată ne este dată în dar, la fiecare din noi, direct de către Dumnezeu și auzirea care nu este dublată de acest dar nu este suficientă.  

În general, cei necredincioși și cele necredincioase sunt convinși de primii evangheliști care le ies în cale și care le prezintă o învățătură coerentă. Cu toate acestea, să nu uităm faptul că fiecare își propovăduiește doctrina și dogma sa creștină. Puse una lângă cealaltă aceste doctrine și dogme creștine se vor contrazice între ele. De aceea, trebuie să căutăm siguranța care vine direct de la Dumnezeu. Nu este bine să ne mulțumim cu surogate de credință, ci să căutăm aceea credință care vine de la El pe cale nemijlocită și care se manifestă prin mijloace spirituale. Aceasta este o credință vie și nu o dogmă moartă, această credință transformă natura umană și nu se reduce la a acumula noi membrii la diverse confesiuni creștine. Soluția este simplă. Se impune să urcăm dincolo de frontierele subtile și deci greu de sesizat ale instituțiilor bisericești și să accedem la un contact direct cu Dumnezeu. Până când Dumnezeu nu locuiește în noi credința noastră este doar ipotetică și ineficientă. Rămâne să verificăm dacă acest ”bilet de intrare” în Împărăția cerurilor este unul real sau este o ficțiune cu care vom rămâne pe dinafara zonei spirituale la care aspirăm. Numai o parte dintre fecioarele care se pregăteau pentru nuntă au procurat ulei pentru candelele lor. (Matei 25; 1-13)

Textul din Matei 19; versetul 26  pare a fi o ciudățenie în contextul celorlalte texte ale N.T. De unde a apărut el? Numai atunci când remarcăm despre credința noastră că ea este un dar care vine de la Dumnezeu lucrurile încep să se clarifice.

8 Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.

9 Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.

10 Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele. (Efeseni 2; 8-10)

8 De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaşi Duh;

9 altuia, credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin acelaşi Duh;

10 altuia, puterea să facă minuni; altuia prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor.

11 Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte. (1 Corinteni 12; 8-11)

Cel puțin în aparență, cele două texte sunt divergente. În Efeseni 2; 8 ni se spune că toți suntem mântuiți prin darul credinței, dar din formularea din 1 Corinteni 12; 9 s-ar putea trage concluzia că numai unii primesc darul credinței, iar alții primesc alte daruri spirituale. Exprimarea apostolului Pavel în epistola 1 Corinteni este deficitară. Fără ca mai întâi să primim darul credinței, nici un alt dar spiritual nu este posibil. Cu toate că în 1 Corinteni apostolul Pavel a încercat doar să arate în ce fel devenim părțile aceluiași corp spiritual, totuși ideea de principiu este aceea că fiecare din noi suntem mântuiți prin credința pe care fiecare o primim, în mod individual de la Dumnezeu. Fără îndoială că darul credinței este un dar pe care îl au toți cei cu adevărat credincioși și acest dar este și un prim semn al unei relații personale între Dumnezeu și om. Este semnul dat de Dumnezeu.

Mântuirea nu se face fără fapte, doar prin credință și faptele sunt partea omului din lucrarea de mântuire, deci mântuirea este imposibilă la om, dar nici nu se poate face fără om. Aceste fapte ne sunt și ele date de către Dumnezeu. Numai că orice fapte am face, acestea, prin ele însele, nu ne pot aduce mântuirea. Este nevoie de revelația naturii divine în om, de trezirea care vine prin contactul nemijlocit dintre Dumnezeu și om. Fără această apropiere și în final unitate dintre Dumnezeu și om, faptele noastre bune sunt neputincioase. Când spunem că mântuirea este imposibilă la om, trebuie să înțelegem de asemenea că aceasta este imposibilă fără om. Dumnezeu nu ne mântuiește împotriva voinței noastre, deci este nevoie de două voințe pentru ca noi să fim mântuiți, voința Lui și voința noastră. Numai atunci când aceste două voințe se întâlnesc și se armonizează, numai atunci mântuirea este posibilă la om.

Credința în Dumnezeu este un dar individual oferit de El tuturor acelora despre care El știe că vor fi în măsură să prețuiască acest dar. Prin semne și minuni, prin înțelepciunea pe care o presupune adevărata credință în Dumnezeu și desigur și prin cunoașterea mesajului biblic, El îl atrage pe om către mântuire. Rămâne ca omul să răspundă acestei chemări, dar credința a dobândit-o de la Dumnezeu. Nimeni nu poate din capul său să ajungă la El. (Ieremia 30; 21) Nu este de ajuns să fim îndoctrinați de către Bisericile instituționale, pentru a dobândi o credință reală în Dumnezeu. Mântuirea presupune o relație personală directă, între Tatăl ceresc și copiii Săi. Bisericile instituționale ar trebui să joace doar rolul de școală și în nici un caz ele nu au funcția de polițist.

Fiecare om își leagă aspirațiile sale personale de existența lui Dumnezeu. Atâta vreme cât nu costă nimic și nu presupune mari eforturi și mari sacrificii de ce să nu credem în Dumnezeu? Mai bine să credem decât să riscăm să pierdem pariul lui Pascal. Numai că aceasta este o credință oarbă, generală și aleatorie, fără conținut concret. Nici posturile nu sunt prea grele, dacă ele se reduc doar la renunțarea la consumul anumitor alimente. În Creștinism însă nu este vorba în primul rând de posturi, ci de ceva mult mai complicat și anume de o schimbare radicală a naturii umane. Orice credință care nu duce la acest nivel spiritual, este doar expresia unei absorbții deficitare a inexorabilului morții și un pariu pierdut cu incongruența dintre viață și suferință.  

Ori suntem mântuiți prin credința din inimă și prin mărturisirea acestei credințe ori mântuirea este cu neputință la om. Cele două afirmații s-ar contrazice între ele, în cazul în care credința creștină ar fi doar o problemă de alegere personală subiectivă, fără repere spirituale, asimilate și interiorizate. (Romani 10; 10) Trebuie să remarcăm că Pavel însă nu ne spune că această credință ne mântuie, ci doar că prin ea ”se capătă neprihănirea.” Orice credință din inimă aduce neprihănirea? Și dracii cred și se înfioară și nu se sfiesc să își mărturisească credința lor în Dumnezeu. La ei nu este vorba despre un deficit de credință, ci de unul de moralitate. A avea credință în inimă nu înseamnă nici pe departe a fi neprihănit în sine, ci înseamnă a beneficia doar de neprihănirea aceluia în care credem, adică a lui Hristos. Credința în El ne face să apărem neprihăniți în fața lui Dumnezeu, chiar dacă în realitate încă nu suntem. Fără îndoială că nici mărturisirea cu gura, dacă rămâne neînsoțită de faptele care provin dintr-o natură regenerată, nu ne conferă mântuirea, cum ar putea să creadă cineva după ce citește afirmația apostolului Pavel, din Romani. Pavel nu s-a mai ostenit să își pună învățătura sa în concordanță cu ceea ce a spus Isus (Iisus) în acest caz. O credință din vorbe nu aduce mântuirea, așa cum a spus Pavel.

21 Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.

22 Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?”

23 Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.”

24 De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face îl voi asemăna cu un om cu judecată care şi-a zidit casa pe stâncă. (Matei 7; 21-24)

Mulți oameni profesează o credință din vorbe, dar nu respectă Legea lui Hristos, adică Legea iubirii. Vor fi aceștia mântuiți? Isus (Iisus) le va spune că niciodată nu i-a cunoscut pe toți aceia și acelea care au lucrat fărădelege. Pavel însă spune că prin mărturisirea cu gura a propriei credințe se ajunge la mântuire. Sunt două învățături diferite. Pe cine să credem? În altă parte, Pavel a subliniat și el nevoia de a deveni o făptură nouă, regenerată spiritual. ( 2 Corinteni 5; 17) Unele dintre afirmațiile sale, care sunt împrăștiate pe parcursul mai multor epistole, par a fi rodul unei evoluții personale în înțelegerea învățăturilor lui Isus (Iisus) sau a unei descoperiri treptate sau gradate din partea lui Dumnezeu. De asemenea, alte afirmații ale lui Pavel sunt doar rodul părerilor lui personale și nu se încadrează bine în cadrul învățăturilor lui Isus (Iisus).

Eu îl cred pe Isus (Iisus), căci mi-am format și eu convingerea că o credință fără fapte este moartă, la fel cum spunea și apostolul Iacov. (Iacov 2; 17) La aceasta eu  aș adăuga că nici credința urmată de fapte nu este suficientă, dacă nu este urmată de o reală regenerare spirituală, adică de nașterea din nou. Credința cu sau fără fapte este moartă dacă o persoană nu este născută din Dumnezeu, deci dacă acea persoană este ea însăși moartă, din punct de vedere spiritual. Credința poate să fie dovada unei legături personale dintre om și Dumnezeu sau numai o expresie a deznădejdii sau o reacție la aparenta lipsă de sens a realității. Credința poate să fie mântuitoare, atunci când vine direct de la Dumnezeu, ca și un dar sau doar un panaceu ușor de procurat și la îndemâna oricui, dar care nu face nici bine și nici rău. În orice caz, mărturisirea unei credințe nu este suficientă pentru mântuire, ea trebuie să fie urmată de nașterea din nou, adică nașterea din Dumnezeu. (Ioan 3; 3-6) Numai cine este născut din Dumnezeu va intra și deci va vedea Împărăția lui Dumnezeu.

Dumnezeu este milos și sensibil și poate să vindece oameni aflați în suferință dar care nu vor fi în mod necesar și mântuiți în sensul salvării sufletelor lor. Ei sunt mântuiți pe moment, în sensul vindecării lor fizice, dar dacă ei nu perseverează într-o colaborare cu Dumnezeu, în vederea transformării naturii lor, există posibilitatea ca ei să moară pentru veșnicie și deci să nu fie salvați de moartea veșnică. Există de asemenea și posibilitatea ca un bolnav sau o bolnavă să nu fie vindecată fizic, în urma rugăciunilor sale, dar totuși să beneficieze de viață veșnică. Este cazul apostolului Pavel. (2 Corinteni 12; 7-9) Prin urmare, omul nu ar trebui să se mulțumească doar cu cereri de vindecare fizică sau de bunăstare materială căci există ceva cu mult mai important decât acestea și anume viața veșnică. 

Ce a vrut Isus (Iisus) să spună atunci când a afirmat că la om mântuirea este cu neputință? De ce este imposibil să fim mântuiți dacă ne dorim cu adevărat acest lucru? Pe de o parte, inclus în afirmația lui Isus (Iisus), se găsește mesajul că noi nu ne putem mântui singuri, indiferent câtă voință am avea. Avem nevoie de o întâlnire personală cu Dumnezeu. Credința fără revelație personală este ca și o tragere la țintă unde chiar dacă  nu lipsesc săgețile lipsește ținta. În fond, păcat înseamnă și să greșești ținta. Ce afirm în acest loc este că revelația  generală, prin Biblie nu poate înlocui revelația personală. Cititul nespiritual al Bibliei și serviciile religioase ale Bisericilor instituționale nu pot să înlocuiască relația personală cu Dumnezeu bazată pe revelația personală pe care El o oferă fiecărui Creștin în parte, dacă persoana respectivă recunoaște nevoia pe care o are de a fi într-o relație directă cu El. Revelație personală înseamnă experiențe spirituale, supra-naturale pe care fiecare Creștin practicant trebuie să aștepte să le primească de la Dumnezeu. Lipsa totală a unor astfel de fenomene trebuie, după părerea mea, să constituie un semnal de alarmă pentru orice Creștin.

Pe de altă parte, cum putem să avem credință în Dumnezeu, care este în primul rând o realitate spirituală, atâta vreme cât noi avem o natură umană, ne-renăscută spiritual? Ori avem potențialul să descoperim singuri credința în Dumnezeu în propria noastră natură, deoarece, într-un fel, El se află încă de la naștere în noi, ori avem nevoie de o experiență divină care să transforme natura noastră umană și să o completeze și de asemenea să  trezească în noi credința în El. Aceasta face diferența dintre marile linii de analiză în Creștinism. Fie Dumnezeu este dintotdeauna în noi, în natura noastră, fie El vine să locuiască în noi numai la un moment dat și în urma procesului nașterii din nou primim natura divină. Mai există și posibilitatea ca noi să avem încă de la naștere natura lui Dumnezeu în noi, dar aceasta, fiind îngropată sub alte straturi, mai puțin spirituale, noi să avem nevoie de o trezire spirituală, de o iluminare, care să scoată la lumină, adică să aducă la suprafață natura divină din noi. Această iluminare este făcută de Dumnezeu în noi, prin nașterea din nou, proces în care ni se revelează și natura noastră divină. În primul caz, fiecare om poate să devină credincios și să fie iluminat în urma unei introspecții spirituale proprii dar consider că versetul în care ni se spune că la om mântuirea este cu neputință, descurajează această posibilitate. Aceasta are însemna o naștere din nou, din noi înșine, din structura internă a ființei noastre, în urma unei inițieri spirituale.

În fond, este posibil ca acest verset, care se referă la faptul că la om mântuirea este cu neputință, să fi fost introdus în N.T. de către evanghelist sau într-o copie ulterioară tocmai pentru a descuraja o atitudine gnostică asupra înțelegerii Creștinismului. Nu putem crede în Dumnezeu deplin atâta vreme cât avem ca fundament natura noastră umană, fără să fim ajutați de El, prin experiențele spirituale pe care ni le trimite. Chiar dacă avem natura lui Dumnezeu în noi, încă de la naștere, totuși fără ajutorul Lui nu putem să o scoatem la suprafață, doar prin introspecție personală. Și în acest caz avem nevoie de revelație personală direct de la Dumnezeu. Aceste elemente mă despart de o atitudine gnostică asupra învățăturilor lui Isus (Iisus) dar mă țin la distanță și de ceea ce învață în mod curent Bisericile instituționale pe enoriașii lor, adică Creștinismul popular sau instituțional, un Creștinism de masă care nu ghidează coerent către mântuire. Aceasta reprezintă o altă cale de înțelegere a ceea ce a dus Hristos omenirii, pe care eu o denumesc Creștinismul spiritual, este calea care se găsește cuprinsă în totalitate în învățăturile Sale. Eu nu am adăugat nimic de la mine. Hristos în om este nădejdea slavei. Hristos, așa cum este zugrăvit de către Bisericile instituționale, de cele mai multe ori, este un personaj istoric, fără capacitatea de a îl transforma sau renaște pe om. Imaginea lui Hristos, manipulată de către instituțiile bisericești și nu asimilată în om, este o formă de reprezentare utilă doar acelora care servesc intereselor instituțiilor respective.     

Gnosticismul ne spune că Dumnezeu este de la naștere în noi și că avem natura Lui, adânc înrădăcinată în noi și că este de ajuns să știm cum să căutăm în interiorul nostru și îl vom găsi pe Dumnezeu acolo. Eu afirm, spre deosebire de Gnostici, că și în cazul în care admitem că natura lui Dumnezeu este înrădăcinată în noi, încă de la nașterea noastră biologică,  ascunsă adânc sau doar în stare potențială, totuși avem nevoie de revelație personală de la El căci numai astfel această natură iese la suprafață sau devine actuală. Fără îndoială că eu configurez o modalitate spirituală de înțelegere a Creștinismului, unii ar spune mistică, dar în limba română cuvântul ”mistic” are o conotație negativă nejustificată și de aceea prefer să nu îl folosesc, atunci când se poate evita. Sunt convins că aceasta este înțelegerea corectă a învățăturilor lui Isus (Iisus), care ele însele au un caracter spiritual profund și nu doar unul normativ. Bisericile instituționale ucid spiritul Creștinismului de dragul stabilirii unei ordini instituționale prolifice social dar extrem de dăunătoare pe plan spiritual.

Să nu uităm că Dumnezeu nu s-a mutat în Isus (Iisus) doar la un moment dat, după primirea botezului cu Duh Sfânt, ci că încă de la venirea Sa pe pământ Isus (Iisus) a avut și o natură divină. Oare acest lucru este valabil și pentru noi? Avem același potențial ca și Isus (Iisus) sau suntem inferiori Lui ca și potențial, într-o anumită măsură? Dacă nu avem același potențial ca și Isus (Iisus) cum putem să ajungem la înălțimea staturii plinătății Lui? (Efeseni 4; 13) Cineva va spune că Hristos există încă din eternitate, necreat, deci nu se compară cu noi. De asemenea, tot Biblia ne spune că și noi existăm încă din eternitate, cu toate că, de asemenea, ne spune și că primul om a fost creat de Dumnezeu pe pământ. Cum am apărut noi în eternitate, încă înainte de întemeierea lumii, Biblia nu ne spune și aceasta este un mare neajuns al ei, deci o mare imperfecțiune care poate duce la nenumărate speculații. Avem în noi o parte spirituală eternă sau chiar și această parte a fost creată la un moment dat? Am fost creați de două ori, o dată înainte de întemeierea lumii ca și spirite și o dată pe pământ? Nu avem suficiente elemente pentru a ne grăbi să tragem o concluzie. Cel mult putem să avansăm o ipoteză pe care apoi să o verificăm în raport cu toate celelalte texte biblice. Nu putem să facem sub nici o formă abstracție, în acest caz, de afirmațiile apostolului Pavel, care se găsesc și în epistola către Romani.

28 De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.

29 Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. (Romani 8; 29)

Eu niciodată nu trec cu vederea nici una din afirmațiile lui Pavel, dar câteodată constatat că unele dintre ele nu se potrivesc bine, în relație cu alte scrieri biblice. În cazul de față însă, apostolul Pavel ne revelează un adevăr fundamental cu care nu pot decât să fiu de acord. Existăm încă înainte de creația universului, într-un mod sau altul și alegerea pe care o facem pentru Dumnezeu datează de atunci. Lucrul acesta este susținut și de cartea Apocalipsa lui Ioan.     

4 În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui,

5 ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale,

6 spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui. (Efeseni 1; 4-6)

Cred că N.T. ne spune că avem nevoie de o revelație personală pentru a crede în Dumnezeu, deoarece carnea și sângele nu ne poate descoperi că Isus (Iisus) este Fiul lui Dumnezeu. (Matei 16; 16-17) În contextul în care Biblia ne spune că noi am existat încă înainte de întemeierea lumii, ea ne transmite și că avem nevoie de această revelație personală pentru a ni se descoperi cine suntem noi cu adevărat, adică ființe cu dublă natură, divină și umană.

O altă afirmație importantă a N.T., care poate să pară confuză este și faptul că, deși ni se spune că am existat încă dinaintea întemeierii lumii, lucru posibil într-o dimensiune spirituală, adică probabil am fost mai întâi spirite, totuși aici pe pământ suntem numai carne și sânge și dacă nu ne naștem din Spirit rămânem carne și sânge. (Ioan 3; 3-6) Dacă am existat ca spirite înainte de întemeierea lumii, de ce nu avem și în viața aceasta o latură spirituală? Dacă avem și o latură spirituală, atunci de ce a spus Isus (Iisus) că atâta vreme cât încă nu suntem născuți din nou, adică din apă și din Spirit, suntem doar carne și sânge? Suntem născuți pe pământ din carne și din sânge, suntem oare și spirite, încă înainte de a fi născuți din Dumnezeu? Dacă suntem spirite de ce nu putem să descoperim singuri această dimensiune spirituală din noi? Să nu uităm că Isus (Iisus) ne-a spus că la om mântuirea este cu neputință.

Poate că există și o relativă soluție pentru a aduce la un fond comun a acestor învățături aparent diferite. Rezolvarea contradicției, la prima vedere, pare a fi posibilă dacă susținem că am existat doar virtual înainte de întemeierea lumii și nu ca și spirite, adică noi am fost văzuți de Dumnezeu în mintea Lui, fără să existăm obiectiv în afara acesteia. Când ne naștem aici pe pământ, la început suntem doar carne și sânge și numai după contactul direct cu Dumnezeu devenim și spirite. Toate religiile însă dovedesc că omul are inclusă în fibra sa și o dimensiune spirituală și aceasta nu este specifică doar acelora care au avut o întâlnire directă cu Dumnezeu. În Creștinism, omul este văzut ca având și o parte spirituală, încă de la naștere, deci această soluție de compromis nu este în general inacceptabilă. Oamenii nu sunt de la naștere numai carne și sânge, ei sunt și spirite, altfel cum s-ar putea măcar interesa de existența lui Dumnezeu și cum ar putea să primească un dar spiritual de la El? Spiritele oamenilor derivă din Spiritul lui Dumnezeu și sunt legate de acesta. Partea spirituală din om este adânc acoperită de instinctele noastre biologice și avem nevoie de nașterea din nou, care înseamnă o trezire a acestei laturi spirituale, prin contactul nemijlocit dintre Spiritul lui Dumnezeu și spiritul omului. Asta a vrut să spună Isus (Iisus). Până nu suntem născuți din nou, de către Dumnezeu, rămânem carne și sânge, deoarece deși suntem și spirite totuși latura spirituală rămâne dominată de cea carnală. Dumnezeu, prin revelație directă, trezește în noi dimensiunea spirituală și ne transformă astfel încât noi vom fi conduși de latura noastră spirituală și nu de cea carnală.  

Dacă mântuirea este cu neputință la om, înseamnă că, atâta vreme cât suntem în natura umană ne-renăscută nu putem să avem propria noastră credință în Dumnezeu, natura noastră nu ne permite acest lucru, este închisă pentru realitatea spirituală. Orice credință autentică, nu în ceva, într-o Forță sau alte noțiuni relative, ci în Dumnezeu, nu poate să vină decât direct de la El, prin revelație personală. Câtă vreme omul trăiește în natura sa umană, ne-renăscută spiritual, mântuirea este cu neputință la om, iar ulterior, adică după ce se produce nașterea din Dumnezeu, omul nu mai este singur în existența sa, ci este una, din punct de vedere spiritual cu El. Prima condiție a mântuirii este deci aceea de a primi direct de la Dumnezeu, prin revelație personală, darul credinței. (1 Corinteni  12; 9) Aici nu este vorba doar despre o credință neconturată care îmbracă forma speranțelor vagi, nedefinite și lipsite de certitudine. Credința primită în dar de la Dumnezeu este mai mult decât o aspirație, o dorință sau o așteptare lipsită de potențialul imaginarului realizabil. De fapt, credința primită în dar de la Dumnezeu, este mai mult știință decât credință, ea nu mai este o pendulare între imposibil și neștiut, ea este chiar configurația realului. 

Într-un alt pasaj biblic, este cuprinsă o afirmație care se presupune că provine tot de la Isus (Iisus). Cine crede și se va boteza va fi mântuit. (Marcu 16; 16) Dacă nu este cu neputință să crezi și nu este cu neputință să te botezi, atunci de ce este mântuirea cu neputință la om? Ciudat nu este așa? Pe de o parte, Biblia ne arată ce trebuie să facem ca să fim mântuiți, adică să credem și să ne botezăm, dar pe de altă parte, tot aici ni se arată că orice am face nu putem să fim mântuiți prin forțe proprii. Două învățături diferite; care este cea adevărată? După părerea mea învățătura adevărată este aceea în care Isus (Iisus) a spus că la om mântuirea este cu neputință și cea adăugată ulterior, de redactori ai evangheliei după Marcu, pentru a întări rândurile organizațiilor bisericești creștine, din aceea vreme, este prescripția după care cine crede și se va boteza va fi mântuit. De fapt, este de notorietate publică că textul din Marcu 16; 15-20 este o adăugire târzie în N.T. Textul a fost introdus ulterior în evanghelia lui Marcu dar nu se potrivește cu alte învățături cuprinse în N.T.

Este de ajuns să crezi și să te botezi în apă pentru a fi mântuit? Bineînțeles că nu. Tot Biblia ne spune că cine nu se naște nu doar din apă, dar și din Duhul Sfânt, nu va intra sau nu va vedea Împărăția cerurilor. (Ioan 3; 3-6) Va fi mântuit cine crede și se va boteza în apă sau are acces la mântuire numai cine este născut din apă și Duh Sfânt? Botezul în apă, la care se referă Marcu în cap. 16 cu versetul 16 nu este tot una cu botezul cu Duh Sfânt. Pe acesta din urmă nu poți să îl decizi singur, așa cum încearcă, de exemplu, reprezentanții Bisericii instituționale Penticostale să ne facă să credem, ci este determinat doar de Dumnezeu. Nu poți să ”te botezi” singur sau prin părinți și preot cu Duhul Sfânt, ci poți avea ocazia aceasta numai atunci când Dumnezeu revarsă asupra ta darurile Sale spirituale. Penticostalii, folosind și ei un verset din N.T. afirmă că prin stăruința în rugăciune, negreșit vei obține botezul cu Duhul Sfânt și lucrul acesta se va vedea prin aceea că vei vorbi în limbi, înțelese sau neînțelese. (Luca 11; 5-11) Pentru Penticostali ideea ar fi că atunci când te hotărăști să începi stăruința în rugăciune, aceasta se va termina întotdeauna, în mod obligatoriu, mai devreme sau mai târziu, prin botezul persoanei în cauză cu Duhul Sfânt. Prin urmare, nu Dumnezeu hotărăște când te botează, ci tu prin stăruința ta impui momentul acestei decizii. Când vei începe să vorbești în limbi, de regulă, neînțelese sau în limbi înțelese sau necunoscute ție, atunci această înseamnă că ai fost botezat cu Duhul Sfânt. Este bine să stăruim în rugăciune dar nu îi putem impune nimic lui Dumnezeu prin stăruința noastră. Cred că așa trebuie citit textul din Luca 11; 5-11. Isus (Iisus) ne-a recomandat stăruința dar rezultatele ei sunt determinate de gradul nostru de pregătire spirituală. Oare ar oferi Dumnezeu botezul cu Duhul Sfânt unei persoane care nu este renăscută spiritual, doar pentru că aceasta stăruiește să îl primească? După părerea mea, răspunsul este unul negativ. Mai întâi survine nașterea din nou și numai după un anumit timp urmează botezul cu Duhul Sfânt și poate nu la toată lumea, ci doar la aceia și acelea care au de îndeplinit o misiune pentru Dumnezeu. Nu este de ajuns să stăruim, ca să primim botezul cu Duhul Sfânt, ci este nevoie de o stare spirituală potrivită. Numai Dumnezeu botează cu Duhul Sfânt, în termenii în care hotărăște El și nu poate să fie forțat prin insistențele noastre ca să facă acest lucru. Dumnezeu dorește negreșit ca noi să beneficiem de darurile Sale spirituale dar trebuie să fim pregătiți să le primim. Dacă noi am putea obține când dorim botezul cu Duhul Sfânt, atunci mântuirea nu ar mai fi imposibilă la om, dar nu putem comanda lucrul acesta.

De ce este mântuirea imposibilă pentru om? În primul rând, pentru că însăși credința este un dar. Fără acest dar este imposibil să credem în Dumnezeu, să credem în Acela care ne oferă acest dar, prin mijlocirea unor experiențe personale spirituale. Dar chiar și dacă primim acest dar, totuși mântuirea rămâne imposibilă pentru om. Acest lucru se întâmplă prin aceea că Bisericile instituționale la care suntem membrii, reorientează direcția credinței primite, ca pe un dar, de noi, și o îndreaptă spre alte obiective străine adevăratului Dumnezeu. Noi, cu bună credință, după ce am primit darul credinței de la Dumnezeu ne așezăm la coadă ca să sărutăm moaștele sfinților și sfintelor, declarați ca atare de către Biserica instituțională și credem că dacă facem acest lucru suficient de des vom fi mântuiți, dar este o eroare. Tot astfel, alte Biserici instituționale, de exemplu cele Neo-protestante, ne saturează cu doctrinele și dogmele lor și ne îndepărtează atenția de la adevăratul Dumnezeu către o imagine falsă a Lui, creată de ele. Dumnezeu, la care se închină oficial cei mai mulți reprezentanți ai Bisericilor instituționale nu este adevăratul Tată ceresc ci este o copie nereușită a Lui, un fel de monarh sau stăpân al universului, pe care trebuie să îl ascultăm fără să ne punem întrebări sau altfel să ardem pentru veșnicie în iad. Aceasta este calea cea lată pe care merg cei mai mulți Creștini.

Care este însă calea cea îngustă? Adevăratul Dumnezeu nu poate fi găsit decât în unitatea spirituală, internă, dintre conștiințele noastre și Dumnezeu, decât în unirea perfectă dintre natura noastră umană și natura divină. (Ioan 17; 21) Dumnezeu este în noi, în ființele noastre și de aceea Împărăția lui Dumnezeu este în noi și nu în Bisericile instituționale care nu sunt decât imaginea lumii în care trăim. Prietenia cu lumea înseamnă, în primul rând, prietenia cu instituțiile bisericești. Aceste Biserici instituționale sunt conduse după aceleași principii ca orice instituție de stat, cu o ierarhie, cu un șef, un comitet de conducere și multe funcții de supraveghere. Membrii care greșesc sunt trași la răspundere și dați drept exemplu, la fel ca în orice altă instituție din lumea aceasta. Bisericile instituționale din zilele noastre sunt o copie fidelă a lumii în care trăim dar Dumnezeu, așa cum îl prezintă ele, nu are nimic a face cu adevăratul Tată ceresc, dimpotrivă, acest fals dumnezeu este de fapt Anticristul.

Mulți credincioși se consolează cu gândul naiv că va mai dura până când Anticristul va veni pe pământ. De fapt, Anticristul a și venit, el lucrează prin mulți reprezentanții bisericești și acest fapt este afirmat chiar de apostolul Ioan, atunci când el spunea că sunt mulți anticriști și nu doar unul. Taina fărădelegii începuse să lucreze încă din timpul apostolului Pavel. (2 Tesaloniceni 2; 7) Unde lucra această taină? În afara adunărilor creștine sau înăuntrul lor? Bineînțeles că Pavel s-a referit la ceea ce se întâmpla  în interiorul adunărilor creștine, căci ce exista în afara lor, din punct de vedre moral, nu începuse să lucreze doar în timpul lui Pavel, ci cu mult înainte. În sens lumesc, ”taina fărădelegii” a lucrat de când lumea, dar în sens spiritual, taina fărădelegii începuse să lucreze doar din timpul apostolului Pavel. ”Taina fărădelegii” este reprezentată de autoritatea spirituală impusă asupra conștiințelor celor credincioși și de manipularea acestor conștiințe în sensul promovării interesului instituțional bisericesc.

La om mântuirea este cu neputință deoarece nu este de ajuns să crezi și să îți mărturisești credința și nici să te botezi în apă, ci trebuie să fi născut de către Dumnezeu, nu doar din apă, dar și mai important din Duhul Sfânt. Învățătura enunțată de către apostolul Pavel poate să fie foarte derutantă pentru o persoană nefamiliarizată cu învățăturile lui Isus (Iisus). De asemenea, nu pot să știu cu siguranță acest lucru dar poate că cine nu se naște din apă, din motive  temeinice, în sensul botezului în apă, fiind membru al altor religii decât Creștinismul, are șansa de a fi mântuit, dacă Dumnezeu transformă aceea persoană din punct de vedere spiritual, nu fără voia omului și naște aceea persoană din nou, din Sine însuși. Un lucru este limpede, dacă avem în noi natura lui Dumnezeu, încă de la naștere, atunci înseamnă că toți oamenii o au, fie ei Creștini sau necreștini. Dumnezeu poate să trezească în orice om conștiința faptului că acesta sau aceasta are o dublă natură, divină și umană. Tâlharul de pe cruce a fost Iudeu și nebotezat în apă și Isus (Iisus) i-a promis mântuirea. Acesta este singurul exemplu biblic, pe care pot să îl dau, dar este un exemplu revelator.

Dumnezeu poate să nască din nou pe oricine dorește El și nimic nu împiedică pe aceea persoană să fie apoi botezat și în apă. Dacă există motive care pot împiedica pe cineva să se boteze în apă numai El poate să judece aceasta. În orice caz, Isus (Iisus) ne-a învățat că dacă o persoană nu parcurge procesul de regenerare spirituală nu va intra și nu va vedea Împărăția lui Dumnezeu. Tâlharul de pe cruce a fost regenerat spiritual dacă a demonstrat un simț accentuat al dreptății și l-a recunoscut pe Isus (Iisus) ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Numai că nașterea din nou sau nașterea de sus nu poate fi făcută de om, la comandă, nici prin respectarea doar a prescripțiilor din N.T. sau a altor reguli propuse de către Bisericile instituționale. La om mântuirea este cu neputință, deoarece, în primul rând, pentru a fi mântuiți este necesar să avem nu doar credința în Hristos dar mult mai mult decât atât trebuie să avem credința lui Hristos, adică o credință în Tatăl ceresc primită direct de la El, la fel ca și a Lui. Această credință nu vine din natura noastră umană este un dar primit de la Dumnezeu și carnea și sângele nu ne poate singure descoperi aceste lucruri. 

În al doilea rând, avem nevoie de o transformare sau regenerare spirituală profundă, de nașterea din nou, pe care numai Dumnezeu o poate realiza în noi. În al treilea rând, Dumnezeu trebuie să ne mântuiască personal, câteodată împotriva Bisericilor instituționale de care aparținem deoarece acestea generează, de cele mai multe ori, o imagine contrafăcută despre El. Aceste Biserici instituționale vor să ne schimbăm viața de frica iadului și nu din convingere personală și ar dori să ne lăsăm convinși cu ”sabia” chinurilor veșnice deasupra capetelor noastre. Instituțiile bisericești nu doresc să ne facă mai buni sau mai generoși, ci doresc să ne facă mai ascultători și aceasta este o strategie pentru a ne face ca în final să ascultăm de ele. Formula este: Ascultați de funcționarii bisericești căci ei sunt reprezentanții lui Dumnezeu pe pământ.  Este o minciună sfruntată. Numai Duhul Sfânt, care locuiește în om, este reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, Bisericile instituționale se reprezintă, din ce în ce mai mult, doar pe ele. Cine este obligat prin impunere să fie supus lui Dumnezeu și cine este adus prin propagandă la o astfel de supunere artificială, fără îndoială că, în mod automat, va fi obligat să fie supus și cerințelor cultelor creștine. Dacă nu, o astfel de persoană riscă să fie marginalizată sau chiar declarată eretică.

Supunerea de frica iadului și ascultarea din dragoste sunt două lucruri foarte diferite.  Ascultarea din dragoste are două direcții, este reciprocă, pe când supunerea de frică este unilaterală. Cea din urmă funcționează după următorul principiu: ”Mă supun lui Dumnezeu căci El este puternic și dacă nu fac acest lucru El mă va pedepsi. Fiind nemuritor El face ce vrea cu mine, fără să fie nevoit să asculte cerințele mele, fără să mă ia în seamă și fără să îmi acorde nici o importanță. Cine sunt eu ca să însemn ceva pentru Dumnezeu? Sunt doar un om muritor, care poate fi eliminat oricând. Frumoasă morală, nu am ce zice. Cu așa o morală primitivă și denaturată va dispărea orice urmă de spiritualitate din Bisericile instituționale. Dragostea dintre Dumnezeu și om este reciprocă. Noi ținem cont de ceea ce vrea El de la noi și El ține seama de ceea ce ne dorim noi. Una fără alta nu înseamnă dragoste ci conducere autocratică. Cât de profundă și de complexă este legătura dintre Dumnezeu și om, pentru ca această simbioză să se producă? Cât de adâncă și de nemuritoare este dragostea dintre Dumnezeu și fiecare dintre noi? Lucrul acesta se poate realiza numai atunci când spiritul nostru și Spiritul lui Dumnezeu devin o unitate indestructibilă. În loc să vorbească despre această dragoste fără egal și a cărei amplitudine și semnificație depășește orice zăgazuri cotidiene Bisericile instituționale ne intoxică cu doctrinele și dogmele lor obligatorii. Mântuirea este cu neputință la om și pentru-că fără să fim conduși, fiecare în parte direct de către Hristos, pe calea mântuirii, nu avem nici o șansă să fim mântuiți, ci vom deveni poate buni membrii ai instituțiilor bisericești, buni Ortodocși, buni Romano-catolici, buni Penticostali, buni Baptiști, buni Adventiști etc. dar nu și credincioși născuți din Dumnezeu și nu născuți de către Bisericile instituționale.